Cărțile lunii ianuarie

#6minutedelectură și povești infinite

Anul acesta, ianuarie a părut pentru cei mai mulți că nu se mai termină. Eu m-am bucurat de asta. A fost o lună lungă, cu timp – timp pentru lucruri pe care de obicei le amân, timp pentru idei, pentru planuri, pentru liniște.

Și timp pentru citit.

Despre misiunea mea de a populariza lectura și despre cum a apărut #carteadeduminică📖, iar mai apoi #6minutedelectură, am povestit deja pe larg aici, pe blog. Nu reiau totul, spun doar atât: cred în lectura făcută cu sens și fără presiune. Cred în cele șase minute care pot deveni treizeci. Sau șaizeci. Cred în consecvență mai mult decât în performanță.

La început de an mi-am promis că voi citi aproape zilnic. Nu cu obiective ambițioase, nu cu liste intimidante. Ci simplu: să deschid zilnic o carte. Uneori au fost doar 6 minute. Alteori 60.

Așa am trecut, rând pe rând, prin cărțile despre care povestesc mai jos. Cărți diferite, în ritmuri diferite, dar fiecare cu ceva de oferit. Sper să fie inspirație pentru voi, fie că aveți la dispoziție o oră întreagă, fie doar șase minute.

Să nu credeți că le-am terminat pe toate, vedeți mai jos în ce stadiu este fiecare.

1. Eu sunt Emilia del Valle, Isabel Allende, traducere de Cornelia Rădulescu, editura Humanitas Fiction

Asupra ei mă voi opri mai mult, vedeți mai jos cum am trecut eu prin această carte. Nu aș spune că este o recenzie, ci mai degrabă un mix de rezumat amplu, reflecție personală și analiză tematică

2. Barmanul de la Ritz, Philippe Colin, traducere de Andreea Năstase, editura Litera

Philippe Colin este producător de radio, autor de nonficțiune istorică și jurnalist. Este realizatorul unor podcasturi populare dedicate lui Léon Blum, Napoleon, Simone de Beauvoir, Philippe Pétain și unui număr de cinci membre ale Rezistenței. Le puteți asculta aici. Barmanul de la Ritz, primul său roman, spune povestea lui Frank Meier, celebrul barman al hotelului Ritz din Paris în timpul ocupației naziste. Romanul explorează supraviețuirea, curajul și rezistența unui evreu care servește Gestapoul și elitele, ascunzându-și identitatea în Parisul anilor ’40. Ce îmi place: romanul este un mix de ficțiune și precizie istorică și eu iubesc poveștile acestea. Pentru că îmi dau motive să cercetez anumite subiecte mai departe – de exemplu, aici mi-am notat să studiez mai îndeaproape legăturile lui Coco Chanel cu naziștii. Știu niște lucruri, dar aș vrea să merg mai degrabă pe firul istoric decât pe cel al poveștilor romanțate.

3. Boulder, Eva Baltasar, traducere de Jana Balacciu Matei, editura Trei

Am citit cartea asta pe nerăsuflate. Și nu pentru că este subțire (112 pagini), ci pentru că este incredibil de intensă, exact ca personajul care îi dă numele. Eva Baltasar explorează tensiunea dintre dorința de solitudine și pe cea de companie în relația dintre Boulder și Samsa, iubita ei. Mi-a plăcut tare cum a construit cele două personaje, mi le-am creionat rapid în minte, le-am pus voce, le-am putut urmări povestea ca și cum aș fi fost prietenă cu ele și aș fi martoră la relația lor de la prima întâlnire la momentele apăsătoare din timpul maternității.

4. Oameni anxioși, Frederik Backman, traducere de Andreea Caleman, editura Art

Nu știu de ce am citit această carte abia acum – cred că ar trebui să fie lectură obligatorie. Sunt așa de îndrăgostită de această carte, de personajele lui Backman, de cum m-a făcut să mă simt, că nici nu știu cu ce să încep. În linii mari e vorba despre un jaf, o luare de ostatici, câteva cupluri, niște polițiști și un tip de empatie care am senzația că ne lipsește cu desăvârșire în 2026. Personajele lui Backman putem fi noi în orice moment. Poate chiar suntem pe alocuri și nici nu ne dăm seam. Cred că asta e magia acestui autor desăvârșit – te prinde în poveste, dar nu te lasă să privești de pe margine, te îndeamnă să faci alegeri, să cauți soluții, să îți pui întrebări. Lăcrimezi, râzi cu poftă și te simți neputincios pe alocuri. Și vrei să afli finalul, dar în realitate parcă nu vrei să părăsești spațiul pe care ai început să-l cunoști atât de bine.

5. Istoria secretă, Donna Tartt, traducere de Magda Groza, editura Litera

Pe aceasta abia am început-o, așa că nu vă pot povesti multe despre ea. Am ales-o pentru că e un thriller și pentru că Tartt e pe lista autorilor pe care vreau de mult să-i citesc – am pe listă și Sticletele. Nu știu de ce nu am citit-o încă, în ciuda faptului că au ajuns la mine nenumărate recenzii care m-au convins că e un must. Poate mă ajutați voi cu feedback despre Donna Tartt, chiar m-ar ajuta mult.

Spuneam mai sus că mă voi opri mai mult asupra romanului lui Isabel Allende și poate vă surprinde decizia mea după ce ați citit și micro-descrierile de mai sus, însă am ales să încep cu ea pentru că a fost cartea care mi-a redat pofta de lectură după o perioadă grea în care nu reușeam să citesc nu din lipsă de timp, ci pentru că nu aveam dispoziția emoțională să fac asta.

Dar Emilia mi-a fost parteneră potrivită de drum și tare m-am bucurat să galopăm prin lunile de iarnă împreună.

Eu sunt Emilia del Valle, Isabel Allende, traducere de Cornelia Rădulescu, editura Humanitas Fiction

“Reînnodând firul fascinantelor istorisiri care au consacrat-o, Isabel Allende ne oferă în Eu sunt Emilia del Valle povestea unei tinere scriitoare care călătorește în America de Sud pentru a descoperi adevărul despre tatăl său și, în cele din urmă, despre ea însăși. În paginile acestui roman, una dintre cele mai puternice scriitoare ale zilelor noastre dă viață unei eroine singulare: energică, inteligentă, sensibilă, Emilia del Valle are curajul de a-și înfrunta soarta, croindu-și un destin.”

Aceasta este o carte pe care am început-o în 2025 și pe care am terminat-o la începutul anului. Am iubit-o pe Emilia del Valle și m-am bucurat că m-am întors la Isabel Allende, deși o să recunosc că nu sunt cel mai mare fan. Am ales cartea după cuvintele pe care le vedeți mai sus “Emilia del Valle are curajul de a-și înfrunta destinul, croindu-și un destin” și nu m-a dezamăgit. Mi-a plăcut mult construcția personajului – acțiunea se petrece la sfârșit de secol XIX, începe în 1886 – Emilia este rodul iubirii dintre Molly Walsh, o irlandeză aflată în pragul călugăriei, și Gonzalo Andres del Valle, un chilian care i-a frânt inima și pe care nu l-a iertat niciodată pentru asta. Mai mult, ea își dorește foarte tare ca Emilia să își caute tatăl. Las aici o scurtă completare – Isabel Allende a fost părăsită de tatăl ei și nu pot să nu mă întreb cât din Emilia del Valle este de fapt Isabel Allende. De fapt, pe parcursul cărții m-am tot oprit și am bifat asemănările dintre Emilia și Isabel.

Onoarea lui Molly este salvată de Papo, cel care avea să devină tatăl vitreg al Emiliei, cu care are o relație extraordinară și care o susține necondiționat. El îi insuflă și dragostea pentru lectură, și pasiunea pentru scris – aici începem să descoperim curajul Emiliei. La șaptespreze aici începe să publice literatură de divertisment folosind un pseudonim masculin, devine clar că Emilia e dispusă să sfideze normele societății pentru a-și împlini nevoia de aventură. La rândul ei, Isabel Allende a co-fondat, în 1967, în Chile, o revistă feministă în care scria materiale satirice la adresa patriarhatului care se numea Impertinenții (în spaniolă Los Impertinentes).

De acolo până la a deveni jurnalist nu a fost cale lungă. Reușește să convingă un editor de la The Daily Examiner să o angajeze, scrie sub pseudonim o lungă perioadă și aici – să ne amintim că vorbim despre anul 1900. Este repartizată să lucreze alături de un alt reporter, Eric Whelan.

Pe măsură ce își dovedește valoarea, neliniștea ei revine, până când apare oportunitatea de a relata despre un război civil care stă să izbucnească în Chile. Profită de această șansă, la fel ca Eric, iar acolo își întâlnește tatăl înstrăinat și pătrunde în miezul confruntărilor violente din țara în care își are rădăcinile. În timp ce între ea și Eric se naște iubirea, războiul se intensifică, iar Emilia ajunge într-un pericol extrem. Sunt dure pasajele despre război – războiul e recurent în cărțile lui Allende, se simte că este mai mult decât documentare acolo.

Emilia își găsește tatăl când acesta este pe patul de moarte – am apreciat cum a explorat Allende relația aceasta, și mai tare am apreciat căutarea Emiliei după moartea acestuia. Emilia primește moștenire un teren în Chile – drumul în căutarea terenului este partea mea preferată din carte. În afara unei căutări geografice, drumul acesta este o căutare interioară a Emiliei.

“În acest loc magic din sudul Chile se află rădăcinile mele cele mai vechi, rădăcinile strămoșilor indigeni, spanioli și metiși, rădăcini mai profunde decât cele irlandeze ale mamei sau ale nașterii mele în California; este singura explicație care-mi vine pentru atracția irezistibilă pe care o simt pentru îndepărtatul teritoriu de la poalele vulcanilor. Moștenirea pe care mi-a lăsat-o tata nu e un teren de cincizeci de hectare: e vorba de rădăcinile mele.”

Puteți citi mai multe despre Isabel Allende în materialul Norei Krug pentru The Washington Post, parte din seria ei de „tur al bibliotecilor”.

Despre Emilia del Valle am ales eu să scriu pe larg. Despre care dintre celelalte cărți v-ar plăcea să povestesc în detaliu în următorul material?